Caracterizari personaje opere literare

Cuprins
❖ Ion
1
❖ Ștefan Gheorghidiu
7
❖ Ghiță
10
❖ Harap-Alb
12
❖ Vitoria Lipan
14
❖ Otilia Mărculescu
16
❖ Ştefan Tipătescu
18
CARACTERIZARE PERSONAJE
Ion
Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a
fost scrisă pe durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realistobiectiv, deoarece autorul mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în
actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar
forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării.
De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă,
întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se
face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element
esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se
încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt
construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și
cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al
romanului, căruia scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri
sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin
acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu
celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare. Ion este
personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica basoreliefului,
domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i pun
în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate
constata că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran
sărac, dar harnic, care dorește să-și depășească această condiție prin orice
mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de aceea, din punct de vedere
psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat, dar această
dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dață de Florica, o fată tot săracă, față de
care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu
epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri.
În final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a
incapacității de a-și gestiona în mod realist sentimentele.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care la născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o
mamă”) şi proprietate ce garantează succesul în comunitate, într-un amestec de
adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa”,
iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă
ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este înfrățit cu
pământul prin muncă: ,,sudoarea […] căzând se frământă în humă, înfrățind,
parcă mai puternic, omul cu lutul”. De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință,
iar dorința pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și
el pământ mult, mult…”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil”, de alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc”, ,,hoț” și tâlhar” și
prin intermediul monologului interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca
o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i bună
Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru niște
vorbe…’’..(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul
romanului. Pagină de monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie
de prezentare a organizării ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie
hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei,
inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele
folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală latura sa
vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu
rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale,
se declanşează latente obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă
antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar
şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu
pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un
întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de
personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul
dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce
ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion
primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le
vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un
uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În
,,Lauda ţăranului român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea
a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi
sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate
calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion
pentru pământ are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa esenţială a
acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care
stă la baza temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul
exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”,
ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii,
marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe
conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese
înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între
Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict
între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind
ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un
conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie,
amintind de mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea
cu destinul-hybris-care determină căderea personajului în tragediile greceşti.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât
de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost
de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale
acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria
Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca
toţi, dar umbli numai după blestemăţii” ( preotul Belciug). Autocaracterizarea
evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o
babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte
vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple.
Prin limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în
obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de
interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu
Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi
trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum
hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin
relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe
toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub
impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este
în acelaşi timp tipic şi profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru
Glanetaşu se căsătoriseră cu femei bogate. Niciunul însă nu urmează traseul
sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa de a accepta cu adevărat
implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această căsătorie, Ion vede
ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să plătească
forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul –
,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”.
Moartea lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a
romanului invalidează toate strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri,
dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al tău…” Sfârşitul personajului este în mare
măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui
George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma destinului, Ion se
autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este
însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a
naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta,
poate, într-o altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea
ei ciclică, imperturbabilă.
In Concluzie, Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă,
măcinată de dorința de a alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și
afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia ,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’.
Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este atipic prin mijloacele folosite
pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul interior devorator
între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile
personajului, constatăm că imaginea sa este în deplină concordanță cu tema
romanului și viziunea obiectivă a autorului, întrunind, totodată, particularitățile
unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De remarcat sunt și
complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre,
întrupând atât calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict
interior.
Ștefan Gheorghidiu
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui
Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția
subiectului și discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile
personajului principal sunt imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea,
narațiunea se face la persoana I, naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică
faptul că și viziunea este una subiectivă, autorul apelând la memoria involuntară, la
jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte
bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului
indirect liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați
de absolut, dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice,
suspicioase, personajele romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele
până la obsesie, făcând același lucru și cu celelalte personaje cu care vin, într-un fel sau
altul, în contact.
Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din tema
și din conținutul romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările
personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre
care aflăm că era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac.
Statutul lui se schimbă însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și
începe o viață mondenă. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat
de absolut, pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el
,,cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el
este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar trăiește o experiență morală
superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de vedere moral, este o fire
conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape maladivă
spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens
este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru
Ela: ,,Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”, ,,Iubeşti întâi
din milă, din îndatorire, din duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De
asemenea, o altă secvenţă narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului
este aceea a mesei în familie din casa unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt
unchi al protagonistului, ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o
reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, Corneliu, pe care în plus îl acuză că nu
a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte risipitor. În încercarea de a-şi
apăra părintele, Ştefan izbucneşte: ,,De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere
copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac
în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei,
neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei
milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar
putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul personajului-narator, al intelectualului, este unul
dintre principalii factori de noutate în discursul românesc interbelic din spaţiul literaturii
române, producând cititorilor din epocă o nouă înţelegere a modului în care romanul, ca
specie literară, participă la reliefarea profunzimilor spiritului uman.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin
caracterizarea indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu
celelalte personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor
scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi
reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o
sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea
autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără
globule roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare,
fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decat într-o
dragoste absolută”.
Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt
fixate cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de
infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.”
Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu,
este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul
Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar
cel interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil
Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări
şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de
raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al
rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în
lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din
cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o
perspectivă narativă de tip ,,avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal,
Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.
Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive
pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile
analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a
războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece.
Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi
banalitate.
Concluzia
Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind
mult mai puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de
vedere, un ascendent asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl
vindecă de gelozia chinuitoare și îi dă tăria de a se distanța de propriul destin, de
propriul trecut. Prin toate aspectele reliefate de autor, Gheorghidiu apare ca un
personaj complex, tipic romanului subiectiv, el fiind cel care filtrează totul prin propria
conștiință, fie că este vorba de faptele sale, fie de ale celorlalți.
Ghiță
Un astfel de personaj este și Ghiță, personajul principal, căruia scriitorul îî
construiește un portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de
elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o
diversitate de procedee de caracterizare.
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee
generală a autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor
morale și, în final, cu eșecul.
Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul
evenimentelor care au loc.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător
într-o societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în
comunitate, iar planul său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca și cârciumar, își
face un bun renume și prin el locul devine binecuvântat.
Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința
sub influența coruptoare a banului care nu sesizează gravitatea compromisului,
deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie. Zbuciumul interior al
personajului dă realism tezei morale exprimate.
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea. Un episod din
care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Alt episod care ilustrează nehotărârea personajului este acela al depoziției și
al judecății. Un element de structură acțiuneaurmărește efectul alienant al banilor, dar
și al incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la
Moara cu noroc. Conflictul este relevant pentru personaj, deoarece surprinde cu
mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și
interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un
conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul
psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea
orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și
autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii,
personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru
indecizia de a se separa de rău.
De asemenea, modalitățile de caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este
caracterizat direct de către celelalte personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești
om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș
pe tine, aș râde și de dracu și de mumă-sa’’, iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu
ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine vinovat’’. La rândul ei, Ana constată
schimbarea lui Ghiță pe care-l înconjoară cu dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată
inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să țin’’, însă când îi
constată slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat de Lică, îl consideră ,,muiere
îmbrăcată în haine bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea slăbiciunea lui pentru
bani:,,Are și el ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul’’, iar Pintea
remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu, Ghiță,(…) Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi
îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.’’
Potretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de
către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca
mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu
Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.”
Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale,
astfel încât este pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de
patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la
imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte
colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în
lumină caracter slab.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze
ideea că omul trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce
Dumnezeu i-a dăruit fără să aspire la imposibil. După cum se poate observa în
construirea personajului principal, autorul apelează la procedee clasice (acțiune,
conflicte, relații dintre personaje etc.), dar și la cele specifice nuvelei psihologice
(introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior etc. ).
Harap-Alb
-În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor
rolul lor devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le
reprezintă la nivelul viziunii auctoriale a textului.
-În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1
august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în
evidenţă de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului,
prin construirea conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
-Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al
devenirii: este mai întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de probe.
– Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este, în final, un învingător, dovedindu-se
din ce în ce mai învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
-O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții.
-Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
-un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează apoi portretul
spiritual al fiului încă neiniţiat.
– caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub
forma unei bătrâne care cere milostenie.
-egoist şi concentrat asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
– fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să
aştept eu ajutor’’.
-dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută.
-inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea
calului.
-în drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi
călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A
treia oară, aflat într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului.
Spânul însuşi are un rol foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat
răul necesar.
-ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi
credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
-naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest
moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele.
– pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează.
-este descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment
îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi
bătrâna pe care se milostivise mai demult.
-proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică.
Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna
îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora.
-ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
-acțiunea are în centru formarea personajului principal.
-Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje
sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul
craiului” întrucât nu are o identitate definită.
-prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului:,,din copilăria
mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu ,,luminate
crăişor’’. Ea îi evidențiază calitățile morale, dar îl și dojenește numindu-l,,slab de înger,
mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc meritele:,,Harap-Alb,
sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”, în opoziție
cu Spânul:,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
-în relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, PăsăriLăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el
reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi
generozitate.
Concluzia
-Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a
dobândit o eficientă lecţie de viaţă.
Vitoria Lipan
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga
de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă
atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și
mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l
apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile
puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal și poate fi comparată cu măicuța bătrână care își
caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan,
gospodar harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile
vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul
femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile
trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de
soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este
exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Dragostea
maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe
Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, întrun bărbat.
Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter. Când
dobândește certitudinea morții lui Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul îi este
îndurerat. În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la
munte, „datinile lor de la începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele
naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare
o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei,
observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul unde avea să-l
găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între
munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la
caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai
primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut
să cânte și să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se
ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se
realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul
este omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului,
deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza
şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de
viaţă al păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunti’’.
Legenda este rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul
acestuia, având rol de prolog. Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în
legătură cu familia ei, rostite după încheierea deznodământului.
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret complex, făcând din
ea unul dintre personajele remarcabile ale literaturii române.
Otilia Mărculescu
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite
relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric
literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci,
într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Statutul social/psihologic si moral
Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică”, proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea mea în
ipostază feminină” (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care
îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul
mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de
dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria,
bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe
poale, dar strîmtă tare la mijloc…”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din
faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte
personaje.
-Vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la
dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine
colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…”
-scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei
psihologice (pluriperspectivismul). Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi
iubitoare, pe care trebuie să o protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din
pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea
bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o
sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui
Felix o văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă,
utilizând la adresa fetei apelative precum , „dezmăţată”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru
Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare.Firea năstruşnică, visătoare şi
imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei
sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta
de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi
manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic
feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”;
„Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică:
„Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă
stările de exuberanţă şi de libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu
Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând
că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul
balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice,
de altfel, o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre
personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau
altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite motive, de soartea tinerei
fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de
sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână
la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în
iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează
comportamentul derutant al eroinei, uneori, absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia
are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul
romanului.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii
decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a
studia Medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este
Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu
afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care
să-i aline singurătatea. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii
bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuită din soţul
Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde
Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin
tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul
feminităţii.
Ştefan Tipătescu
Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului
Național din București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele scrise de dramaturg,
o capodoperă a genului dramatic. Personajul, ca element esențial al structurii unei
comedii, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind anumite
relații și fiind purtătorul mesajului dramaturgului.
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare
la conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social,
Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în
avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor
pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii
locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră
clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,
Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia.
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume deziluzionare
care îl va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică,
oferind posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil:
“Ce lume!…Ce lume!…”
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două
episoade/citate/secvenţe comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul I,
când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o
scrisorică a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu.
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea, după
ce Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze
scrisoarea pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului,
primar, chiar şi o moşie din marginea oraşului.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea
viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii
temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale
compozitiei, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii
partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi
proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de
grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea
conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat,
care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final
gestul său devenind aproape superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele
conflicte.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor:
„nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are
cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”(
Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu
banii lui Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini,
mimica, ton, din propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul mediului social in
care traieste; prin relatiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu
dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara
putinta de a i se opune sau de a-l modifica.
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se
mișcă, dar rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii.
Liniile de forţă care îl conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalti, asupra
cărora are însă avantajul poziției şi al unui plus de luciditate.
…