Comentarii bacalaureat

Cuprins
❖ ION – LIVIU REBREANU
2
❖ ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE INTAIA NOAPTE DE
RAZBOI – C PETRESCU 6
❖ RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL – ION BARBU
10
❖ PLUMB – G.BACOVIA
14
❖ FLOARE ALBASTRĂ – MIHAI EMINESCU
17
❖ FLORI DE MUCIGAI – TUDOR ARGHEZI
19
❖ EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – LUCIAN
BLAGA.
21
❖ TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI
23
❖ LUCEAFĂRUL – MIHAI EMINESCU
24
❖ MOARA CU NOROC – IOAN SLAVICI
26
❖ POVESTEA LUI HARAP-ALB – ION CREANGĂ
28
❖ ENIGMA OTILIEI – GEORGE CĂLINESCU
30
❖ O SCRISOARE PIERDUTA – I.L.CARAGIALE
32
❖ BALTAGUL- MIHAIL SADOVEANU
33
ION- LIVIU REBREANU
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau
perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realistobiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu
structurarea tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase
și structuri sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a faptelor
prin înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar
sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de
plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor
autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de
asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care
autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient,
omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează
tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două
femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De
asemenea, simetria romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care
duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin
verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat
social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în
condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi
convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin
personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din
debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale
transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea,
nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu
autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza
lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la
hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective:
în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele
care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef
bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii
care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri
distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului
Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi
Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se
amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar intelectualii
satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu
prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George,
iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a
căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam
dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el
sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De
asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva
judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi
merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul,
personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”;
,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede
puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul
htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal,
care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă prin
modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu
zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se
întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic
nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima
parte apar capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar
în cea de-a doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu,
care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform
unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan
secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ,
între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută
autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge
prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde
„un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie
până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului,
ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină
(…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori
veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii
autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea drumului
este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele
învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George
Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii
le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură
echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile
se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei,
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul
Belciug. Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e
vorba de Ion sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci
când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează
naraţiunea în subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi
,,viziunea în abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul
tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social.
Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana
cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile Baciu declanşează
intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana
fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu
victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul
romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana
însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere
acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată
pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul Belciug
încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor,
moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea decât
garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă
George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui
Ion rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar
fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii, însă
cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă.
Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o
nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman sunt
de natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială,
întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității. Totodată,
romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă și
profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar personajele
care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente în lumea
satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează o imagine
reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului omniscient și
omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’ tipul de creație
realist-obiectivă cu temă socială.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative, romanul
,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu
Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă
și profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii
naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOICAMIL PETRESCU
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta
îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică
romanului modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei
evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și
având puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea
întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului subiectiv
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’, teoretician al
romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel
Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg
imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai
aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine
influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei
romanului, singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de
înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva
narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv,
prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite,
transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor
experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de
campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de
gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate ,,dosare de
existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei,
atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui
Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la
bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator
autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de
caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea
de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu
societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima
noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei
narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban,
anticalofilismul şi autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează
frământările de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se
transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior,
notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În privința genezei, la baza
romanului stă în foarte mare măsură experiența personală a autorului, iar partea a doua a
cărții, care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie
al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și
războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima
parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului
nemijlocit cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui
însetat de absolut este excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește
suspiciuni și declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind deacum încolo măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care
prezintă întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci
când află și de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună
sufletească, dar izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică
decât gelozia, ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod
ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are
loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de
adulter. Părerile sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie
femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia
trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia
intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de
moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform
căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea
transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă
pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu
vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de
frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul
înseamnă haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo,
modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat,
Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu
indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în
antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de
existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub
forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana
întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, naratorpersonaj, implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor
prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei
personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din
Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în
individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea
personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema
iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în
care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral.
Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie
ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter.
Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie,
este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi,
din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face
fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc
o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la
unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe
protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile,
flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate
acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de
împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se
separă, pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă
o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea
noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş,
pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după
ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească
îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu
gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un
colonel, se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa.
Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se
porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa
strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică este iminenţa
morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva
propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui
tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce la Bucureşti,
unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus altădată în
pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela
este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În
plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i
se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme
de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru
vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi
noua imagine în care orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la
persoana lui către altcineva, considerat superior. Totodată, există un conflict între
Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea,
iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind
repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial
(,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan
Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea
demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi
putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea
războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu
incipitul din perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor
prezentate în primul capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate
cititorul din universul operei prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii,
eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul dintre
ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de
a se despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp
psihologic/timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu
ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele
două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul
capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei
părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv
şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a
putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai
autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni
intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii
specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele:
,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin
personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra
lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează
prin contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor
personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică narativă. Totodată,
autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și analizează impactul evenimentelor
asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o
perspectivă unică, individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin conștiință
faptele, atitudinea, gesturile și cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi
autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi
viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia
cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL – ION BARBU
(Baladă/ „Luceafărul” întors/ Poem de factură filosofică)
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel
obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în
funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Ion Barbu este prin formare matematician și dorește să-i demonstreze lui Tudor Vianu că este
capabil să scrie poezii. Întreaga sa creație se încadrează în perioada modernismului. El are trei
etape esențiale, pe care le evidențiază în lucrarea INTRODUCERE ÎN POEZIA LUI ION BARBU
(1935): etapa parnasiană (parnasianismul cultivă o poezie impersonală obiectivă, un joc al
formei și al imaginii, manifestându-se ca reacție fermă împotriva romantismului, care
suprasăturase lumea literară prin exces de sentimentalism)-trăirile poetului și aspirațiile sunt
transferate asupra unor simboluri OBIECTIVE
-etapa baladică și orientală se caracterizează printr-o poezie epică, BALADICĂ, ce evocă o lume
pitorească, de inspirație balcanică sau autohtonă.
-etapa ermetică este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în
cuvinte inventate.
Încadrare poezie în curentul literar
Balada „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, iar în anul 1930 a fost integrată în
volumul „Joc secund”. Opera face parte din a doua etapă a lui Barbu – baladic – orientală.
,,Riga Crypto și lapona Enigel’’ aparține modernismului, care este o mișcare culturală apărută
ca o recție împotriva tradiționalismului și se caracterizează prin introducerea unor idei sau
concepții asupra expresiei artistice. Elementele moderniste prezente în acest text sunt:
încifrarea mesajului și cultivarea ambiguității, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și
prezența unor motive literare inedite: fântâna, luna, timpul, soarele (prezența unor metafore
surprinzătoare). Creația literară aparține poeziei moderne ermetice sau pure prin eliminarea
sentimentului sau încadrarea lui într-o dimensiune rațională a existenței umane, prin
nerespectarea granițelor dintre genurile și speciile literare, precum și prin limbajul ambiguu,
încifrat al discursului liric. Trăsăturile modernismului acestei creații sunt prezente atât în
viziunea poetului asupra lumii, în tema poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit
de autor, acesta promovând poezia ca act de cunoaștere.
Tema și două secvențe sugestive
Tema o reprezintă iubirea ca formă de cunoaștere și care se îmbină armonios cu natura. O
primă secvență sugestivă este întâlnirea protagoniștilor la fântână, din care se observă
existența a două tipuri umane diferite: Lapona dorește să-și depășească condiția, iar Crypto
vrea să-și continue viața alături de mediul ciupercilor. De asemenea, ciuperca îi oferă dulceața
fragilor, simbol al iubirii instinctuale, însă tânăra îl refuză, deoarece aspiră către absolut.
Viziunea despre lume se reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un limbaj
ambiguu, o lume de esențe contemplate de spirit. Poetul adoptă viziunea despre lume dintr-o
perspectivă polemică modernă asupra baladei ca specie literară, scrierea devenind, de fapt, un
poem alegoric, asemenea ,,Luceafărului eminescian’’,,,un Luceafăr întors’’, așa cum preciza
însuși poetul. Astfel, el are o viziune absolut originală asupra lumii și a condiției umane, în
general, construind un posibil model al acestei lumi, bazat pe imposibilitatea depășirii
anumitor limite, deoarece protagoniștii aparțin unor universuri diferite.
Elemente de structură și de compoziție specifice temei și viziunii despre lume
Un prim element de structură îl reprezintă titlul care este alcătuit din numele celor două ființe
din lumi opuse: riga–rege; Crypto–închis/ascuns; lapona-locuitoare a țării ghețurilor; Enigelînger. Titlul este analitic și anticipează tema dragostei imposibile, deoarece fiecare personaj
vine din lumi diferite: regele trăiește într-un spațiu izolat și umed, fără lumină, iar Enigel vine
dintr-o lume rece și se îndreaptă spre lumină, spre soare.
De asemenea, compozițional, poemul este alcătuit din două părți: nunta consumată, împletită,
cadru al celeilalte nunți, povestită, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălărița.
Tehnica folosită este aceea a povestirii în ramă.
Relația incipit-final este sugestivă pentru această operă. Incipitul este dat de formula de
adresare folosită de nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă a
regelui Crypto și a laponei Enigel. Atmosfera lumească este de „chef”, iar povestea a mai fost
spusă o dată.
Finalul este trist, deoarece Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, iar încercarea
ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Relațiile de simetrie sunt date de cele trei chemări – descântece ale rigăi și de cele trei refuzuri
ale fetei. În prima chemare, Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață” și cu „fragi” (elemente ale
existenței vegetale), însă fata îl refuză. Craiul îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul
laponei îl pune într-o situație dilematică, de asemenea, puterea sacrificiului și prezentarea
valorilor supreme ale lumii lui „somnul fraged” și „uitarea”.
Trei încercări ale craiului:
I-îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică.
II-sacrificiul: ,,Enigel, Enigel,/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/Începi, rogu-te,
cu mine.’’
III-prezentarea valorilor supreme ale lumii lui: ,,somnul fraged’’ și ,,uitarea’’.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor doi protagoniști, reliefându-se
caracteristicile lor: opoziția copt – necopt, soare – roată albă, dar și prin ideile lor care nu
corespund, de aceea, nu poate avea loc nicio nuntă.
Din punct de vedere stilistic, predomină inversiunile: „zice-l-aș”, „rogu-te”, „răi ghioci”;
epitetele metaforice: „menestrelul trist”, „veninul vechi”.
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea
peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe
care supuşii îl „bârfeau” cu dispreţ: „Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu vroia să înflorească”. În
antiteză cu ciuperca-rege, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu tandreţe, sugerând
gingăşie şi fragilitate: „Lapona mică, liniştită, / Cu piei: pre nume – Enigel”. Tânăra plecase din
ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi de lumină, poposind, ca să se
odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Ca şi în „Luceafărul” lui Eminescu, cei
doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în visul fetei, iar Crypto rosteşte o chemare încărcată
de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian. Fiecare dintre cele două strofe ale tiradei
rostite de Crypto începe patetic, printr-o repetiţie ce sugerează pasiune – „Enigel, Enigel”-,
sentimente calde şi emoţionante contrare firii reci a regelui-ciupercă şi o cheamă pe tânără în
lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată
energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, / În somn fraged şi răcoare”. Lapona îl refuză cu
delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi față de frig, mediu propice
numai regelui-ciupercă, în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, / Că dacă-n iarnă sunt făcută /
[…] Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând cele două
lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica ideatic şi
sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează
capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala
simbolizează condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri. Ca orice fiinţă
inferioară, Crypto nu poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă
pentru împlinirea idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta,
sufletul fiind asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-nchin la
soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletulfântână”. Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre
absolutul cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de
pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar
e gândul, cu otravă”. Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi cutezanţei de a-şi depăşi
limitele, de a încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se potriveşte: „Şi
sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte”. Riga Crypto devine o ciupercă otrăvitoare,
însoţindu-se cu „măsălariţa mireasă”, o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită
lui, întrucât fac parte din acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a
„nuntirii” posibile numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laurul” este o
plantă veninoasă, cu miros neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume
aurul, / Să-l toace, gol la drum să iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”.
Condiţia omului obişnuit, comun, este tragică prin neputinţa de a-şi depăşi limitele, de a aspira
către valori spirituale superioare – „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de
pădure” -, precum şi setea de absolut de care este stăpânit omul superior, ce năzuieşte către
cunoaştere, lumină spirituală – „Mă-nchin la soarele-nţelept” – a făcut ca balada Riga Crypto şi
lapona Enigel a lui Ion Barbu să fie numită „un luceafăr întors”. Incompatibilitatea celor două
fiinţe ce aparţin a două lumi diferite din Luceafărul eminescian este şi ideea acestei balade,
numai că omul superior este fata (lapona Enigel), iar fiinţa inferioară este regele-ciupercă (Riga
Crypto).
Prozodia, la început, este tradițională și se schimbă cu una modernă: versuri 8-9 silabe, dar și
de 5-9 silabe, rima îmbrățișată, monorimă, încrucișată (savantă) și strofe inegale.
Concluzia
Tema iubirii ca formă de cunoaștere și viziunea modernistă asupra lumii lui Barbu se reflectă
într-un mod original și unic prin prezența unor metafore surprinzătoare care transmit un
mesaj încifrat și în care poetul dorește să promoveze arta sa ca act de cunoaștere, lucru reieșit
din prezentarea poveștii de dragoste dintre doi membri care fac parte din două lumi diferite.
Ion Barbu realizează o creație modernă prin viziunea despre lume, prin prezența unor
personaje bizare, prin universurile înfățișate, prin cultivarea unui limbaj nou, original,
caracterizat prin ambiguitate și echivoc. De asemenea, în planul ideatic, iubirea este văzută ca o
formă de cunoaștere, de împlinire a unui ideal fără a avea în ea nimic spectaculos, miraculos și
nici chiar tragic, chiar dacă nu se împlinește. La rândul ei, viziunea despre lume este pusă în
evidență în textul poetic prin tema abordată și prin modul inedit de tratare a subiectului în care
primordială este folosirea simbolurilor și a unui limbaj nou încifrat. Astfel, elementele de
conținut și de formă se îmbină într-o structură modernă și într-o acțiune plină de neprăvăzut.
Opera literară „Riga Crypto și lapona Enigel” este o baladă alegorică barbiană ce reușește să
impresioneze prin ideile transmise și prin viziunea amplă asupra sentimentului de iubire care
nu este de fiecare dată realizabil.
Simboluri
,,menestrel trist’’-cântăreț, care conduce nunțile;
,,în pat de râu și-n humă unsă’’-mediul umed;
,,mânătarcă’’-ciupercă otrăvitoare;
,,Crypto’’-ciupercă (inimă ascunsă, sterp, nărăvaș)
,,vecinic tron’’-veșnic tânăr
,,sterp-nărăvaș’’-mediul umed, propice dezvoltării ciupercilor-refuzul dezvoltării-al morții
,,țări de gheață urgisită’’-epitet, frig, teamă;
,,cu piei’’-avută, bogată;
,,de la iernat la pășunat’’, …la sud-trecerea timpului și depășirea barierelor spațiale
,,Adormi’’-motivul somnului
,,spân’’-întâlnirea dintre cei doi are loc în vis
,,bătrân….-mbie’’-înțelept
,,dulceața și fragii’’-bunuri materiale, simboluri ale iubirii instinctuale
refuzul fetei-aspirația către absolut, incompatibilitatea
Crypto îi cere fetei să renunțe la visul ei de a descoperi soarele, căldura (absolutul);
Crypto se oferă pe sine, capabil de a se dărui
,,Fântâna’’-simbol, izvorul vieții
,,Roata albă’’-luna
,,dar timpul vezi, nu adăsta’’-trecerea timpului
,,Si sucul dulce înăcrește’’ –înflorește (înflorirea=moartea)
Dezvăluirea alegoriei-2 tipuri de oameni: 1. De geniu-aspiră spre absolut și dorește depășirea
condiției proprii; 2. De rând-continuă viața alături de cei din mediul său.
PLUMB – GEORGE BACOVIA
-planul exteriorDormeau (motivul somnului) adânc sicriele(simbolul morții) de plumb(metal greu, cenușiu,
rece, toxic),
Şi flori(simbloul vieții) de plumb şi funerar veşmânt(vestimentație funebră)Stam singur(motivul solitudinii) în cavou(odaia poetului)…şi era vânt(toamna, singurul
element dinamic)…
Şi scârţâiau(un element auditiv rece al morții) coroanele de plumb.
-planul interiorDormea întors amorul(stingerea iubirii) meu de plumb
Pe flori(asociere cu moartea) de plumb, şi-am început să-l strig(motivul strigătuluidisperarea)Stam singur lângă mort(singurătatea, ipostaza fantomatică)… şi era frig(înfiorare)…
Şi-i atârnau(zbor în jos/descendent) aripile(înălțare) de plumb (din cauza greutății metalului,
acesta nu poate să-și depășească condiția).
Plumb
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel
obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în
funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se
impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate
în perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte
treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet
simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de vedere al
recuzitei (totalitatea accesorilor necesare pentru a crea textul), cât și la nivelul retoricii (arta de
a vorbi frumos, de a convinge). Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară,
fizică și cea interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză(proces prin care
se trece un solvent printr-o membrană semipermeabilă), încât ființa eului pare a se supune pe
cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla dramă a ființei: drama
existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii, imposibilitatea evadării, claustrarea), drama
erotică (declinul iubirii și însingurarea eului), drama poetică (harul resimțit ca damnare).
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început
de secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la
început salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului.
Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica
repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală
starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din
elementele căruia fac parte: sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb.
Fiecare este un simbol care creează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Poezia
aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a
versurilor. Substantivul ,,plumb” este laitmotiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea
consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga
structură a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare
obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum observa Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci
disonantă, dizarmonică, expresionistă precum strigătul lui Munch.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise
sub forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este
o artă poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială,
dar și față de propria afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă
să-i înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă
este spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat
în versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi
,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi
apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în
strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv.
Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii
iubirii. Imaginea sinestezică (figură de stil prin care se asociază diferite senzații din natură
diferite care dau impresia că sunt simbolul celuilalt),,dormea întors…și-am început să-l strig…”
amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat
al eului liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau aripile de
plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului
își asumă cu luciditate tragismul.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea
temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra
lumii este titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența
întregului text simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb”
devine motivul central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea
interioară (sufletească), care sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic.
Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectivuman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală,
greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă,
sugerând căderea grea).
De asemenea, poezia este compusă din două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al
existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în
prima strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl imping pe individ
la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este
asociat sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morţii
prin alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat
sub semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul, singurul element, care sugerează
mișcarea, însă relevă și anotimpul toamna. Macabrul acestui spaţiu este sporit de scârţâitul
sinistru al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat
prin sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât zădărnicia
sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre
apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor,
înălţare sunt ,,de plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa
iluzie a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al
poetului (,,şi-am început să strig’’), asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte
priveghind în singurătate lângă ,,mort’’, lângă amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei
strofe începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul
al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele ,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul
primului şi ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent
formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două
planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de plumb’’,
,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Concluzia
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a
poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o
viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin
simbolurile folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă
specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers
interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de conţinut cu
cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin originalitate.
Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care
alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este
semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe eul
liric în această călătorie în lumea tenebrelor (întunericului, obscurităților).
FLOARE ALBASTRĂ – MIHAI EMINESCU
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar
căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi’’ menite să
anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic
european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian. Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de
atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi
elegie.
Tema poeziei și două imagini poetice relevante
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se
poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei:
„Totuşi este trist în lume”. O primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul
iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind
„cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. De
asemenea, a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui
poetic, încărcat de profunde idei filozofice.
Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume
Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la
romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume,
cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii
albastre” sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte – temporalitate/ viaţă,
masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate,
aproape/ departe, atunci/acum.
Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt, confruntarea a două
moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute,
infinite – lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li se asociază două
ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete spirituale (geniul – făptura terestră). Ca în
lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin – feminin, el – ea,
într-un dialog al „eternului cu efemerul, care implică „o muzicalitate proprie fiecărei serii de
simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor, alta patetică şi adesea sentimentalglumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir Streinu, Floare albastră şi lirismul
eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar
celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv.
Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi
în „ceruri nalte”.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea
iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi
te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră… / Totuşi
este trist în lume!”
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează
permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale
Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în
depărtare”.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor – „vom şede”,
„mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-,care
amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric
privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce
urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui
ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o
fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.
Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori,
asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică
asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care
înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând,
totodată, unele motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și
poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea
unei viziuni romantice originale, specific eminesciene.
FLORI DE MUCIGAI – TUDOR ARGHEZI
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, iar
într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel
obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în
funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților
care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului ,,Flori
de mucigai” (1931), a produs un ecou puternic în literatura epocii.
Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale în
curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu contradictorii
a autorului.
Poezia ,,Flori de mucigai” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține
modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de
inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca ,,esență de cuvinte”.
-“categorii negative”: estetica urâtului şi creştinismului în ruină;
-lumea marginalizată a hoţilor sau a criminalilor ascunde un mesaj optimist: mizeria sau
păcatul nu distrug fondul de umanitate.
-limbajul şocantaduce neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi, arhaisme,
neologisme, expresii populare, cuvinte banale. Rolul poetului este de a ,,potrivi” cuvintele;
sparge tiparele topice şi sintactice (se creează un nou limbaj poetic) fantezia metaforică
provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile, înnoiri prozodice (cultivarea
versului liber sau combinarea diversă a unor elemente ale prozodiei clasice).
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe
care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, unei revelaţii, al harului divin, ci al
unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.
O idee relevantă pentru temă o constituie versurile din prima secventă, care sunt săpate în
sufletul poetului, sunt ,,stihuri fără an” ce nu pot fi exprimate în viaţă reală, dar sunt profund
simţite de sensibilitatea artistului: ,,Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum
De asemenea, ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de
atmosfera sumbră, e ,,întuneric”, iar ploaia se aude ,,departe afară”, ceea ce provoacă poetului o
durere simţită profundă, ,,ca o ghiară”, din cauza neputinţei totale de a se exprima.
Viziunea despre lume este modernă şi dovedeşte faptul că poetul este un inspirat făuritor de
cuvinte şi un înnoitor al lirismului românesc, un reprezentant de seamă al modernismului
interbelic.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea
temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul poeziei ,,Flori de mucigai”, care este un
oximoron, în care ,,florile’’ sugerează frumuseţea, puritatea, lumina, iar ,,mucigaiul’’ semnifică
urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. Oximoronul creează o imagine contradictorie a
lumii, în care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea închisorilor, în care viata
oamenilor este supusă reprimărilor, restricţiilor rigide.
De asemenea, poezia ,,Flori de mucigai” este structurată în două secvenţe lirice inegale, prima
ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţă artistului de a crea în condiţii de
claustrare.
Prima secvenţa sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, fiind
dominat de setea de comunicare cu lumea. Enumerarea prin negaţie a elementelor fabuloase
ale evangheliştilor, ,,taurul”, ,,leul”, ,,vulturul”, creează o imagine de mare fortă sugestivă
privind starea de deprimare a poetului nefericit în absenţa creaţiei, în raport direct cu scrierile
religioase a căror esenţă este Absolutul.
Ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră,
e ,,întuneric”, iar ploaia se aude “departe afară”, ceea ce provoacă poetului o durere simţită
profundă, ,,ca o ghiară”, din cauza neputinţei totale de a se exprima. Limbajul este caracterizat
prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea fascinantă, cuvinte ,,urâte”, al căror
sens capăta noi valori. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca ,,firidă”,
,,stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti-Luca, Marcu, loan pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, de dezamăgire si de deprimare
ale poetului.
Oximoronul ,,flori de mucigai” transmite ideea complexă a imperfecţiunilor vieţii, a condiţiilor
vitrege la care este supusă fiinţa umană, fapt care îi provoacă poetului aversiune, repulsie.
Metaforele argheziene potenţează starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu
poate crea liber, fiind constrâns să-si reprime setea de comunicare.
Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică reprezentativă pentru modernismul interbelic prin
tema inovatoare (estetica urâtului), prezenţa metaforei cheie (unghia), organizarea strofică
inegală şi măsură variabilă.
EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – LUCIAN BLAGA
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice.
El creează două universuri distincte și transpune în lirică cele două concepte filosofice
originale: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă.
Două tipuri de cunoaștere:
luciferică-,,lumina mea”; nu are drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui;
problematizează, producând în interiorul obiectului o criză;
paradisiacă ,,lumina altora”; tip rațional, se revarsă asupra obiectului cunoașterii și nu-l
depășește, vrând să lumineze misterul; numește doar lucrurile spre a le cunoaște.
Lucifer=fiul lui Dumnezeu aruncat din cer;
Cunoașterea luciferică-specifică oamenilor de geniu care iubesc misterul;
Misterul ,,luminii”=cunoașterea
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ,,Poemele luminii”
(1919), aparține modernismuluiprin inovația prozodică: folosirea versului alb, cu metrică
variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu,
cuprinzător. În poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apar, de asemenea, elemente de
expresionism specifice primei etape de creație blagiene : exacerbarea eului creator în raport cu
lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului,
enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin specificarea relației poet-lume,
poet-poezie, poet-cunoaștere
Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în primele două secvențe poetice , urmate de
concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia secvență.
Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor universale în
opoziție cu ceilalți și se organizează în jurul negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid’’. Metafora
,,corola de minuni a lumii” corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri :
,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O imagine poetică
reprezentativă pentru temă pornește şi de la metafora luminii. ,,Lumina’’, emblematică pentru
opera blagiană, sugerează cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în
adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină
Viziunea despre lume a poetului este tipic modernistă, deoarece se confundă cu viziunea
despre poezie, accentul căzând pe legătura dintre poet şi lume, dar şi pe relaţia poetului cu
poezia
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea
temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii prin și viziunea
modernistă asupra lumii este titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea
cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele. Rolul
poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a misterului specific blagiană.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă
concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu
strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații
desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața, efemeritatea, frumosul; „ochi” –
cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică;
„morminte” – tema morții, eternitatea.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „alții”,
„lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și
luciferică. Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată
prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot…se
schimbă…sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”).
Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber(eliberarea de rigorile clasice) și
ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă
mică la început de vers). Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al
căror ritm interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere,
care se realizează prin antiteza „eu – alții”, „lumina mea – lumina altora”, prin alternanța
motivului luminii și al întunericului, evidențiate prin conjuncția „dar”. Tema cunoașterii și
viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic, deoarece poetul pune
în discuţie, într-o viziune modernă, problema existenţei universului şi a relaţiei dintre poet şi
lume, pe de o parte, şi dintre poet şi creaţie, apelând la o diversitate de procedee artistice.
Lucian Blaga este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând interesul artistului,
care introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul pronumelui ,,eu’’, iar
sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor surprinzătoare si cu ajutorul metaforei
revelatorie. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este și va rămâne o sinteză pentru
perioada interbelică.
TESTAMENT, TUDOR ARGHEZI
Context: Modernismul: caracterizat prin introducerea unor idei și concepții noi asupra
expresiei artistice.
În literatura română, Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină
estetică dar și ca manifestare artistică, introducerea curentului fiind bazată pe principiul
sincronismului și al teoriei imitației, definind și teoria mutației valorilor estetice. Atitudinea
modernistă este prin definiție antiacademică, anticonservatoare și împotriva tradiției.
Viziunea despre lume
-relevă atitudinea creatorului față de predecesori, dar și față de urmași prin mesajul și
valoarea estetică a operelor sale.
-artă poetică: misiunea poetului-de a prezenta urmașilor, prin creație, trecutul dureros,
folosindu-se de estetică urâtului;
-concepția despre artă-asta este o treaptă de cunoaștere.
Testament este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre
arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Mai mult este o artă
poetică modernă pentru că regăsim problematica specifică liricii moderne: transfigurarea
socialului în estetic estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnică poetică, ceea ce atestă
apartenența la curentul literar.
Încadrare în curent/mișcare/orientare literară
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual.
Tehnica specific modernistă-estetica urâtului-concept pe care îl preia de la scriitorul
francez Charles Baudelaire.
Orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate
constitui material poetic: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am frumuseți și prețuri noi “.
Elemente ale textului LIRIC
Titlul poeziei are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă.
Compozițional, textul poetic este structurat în cinci strofe, cu număr inegal de versuri,
grupate, în trei secvențe poetice.
Concluzia:
Testament evidențiază patru idei fundamentale privind concepția scriitorului despre
artă și misiunea poetului. Astfel, se relevă faptul că orice carte instituie un cult al strămoșilor,
fiind formă cea mai rezistentă de oglindire a vieții și a spiritualității unui popor. De asemenea,
poezia reprezintă un proces de purificare a cuvintelor și de modelare a unui univers de
frumusețe, care să îi exprime și să răzbune realitatea din ,,bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”. Totodată, urâtul poate deveni obiect estetic, frumusețea având
adeseori rădăcini în urât. Poezia nu este doar inspirație ,,slova de foc”, ci și de meșteșug ,,slova
făurită”, Arghezi mărturisind că este nu numai talent, ci și efort intelectual.
LUCEAFĂRUL – MIHAI EMINESCU
GENIUL OMUL COMUN
-obiectivitate; -subiectivitate;
-capacitate de a-și depăși sfera; -incapacitate;
-inteligență/rațiune pură; -instinctualitate;
-puterea de a se sacrifica; -nu se sacrifică;
-izolare, singurătate. -dorința de a fi fericit;
-sociabilitate.
Romantismul se caracterizează prin:
-sensibilitate;
-individualitate creatoare;
-afirmarea originalității;
-idealul, ca temă centrală;
-dorința de libertate, individul și autoexprimarea;
-respingerea convențiilor impuse de clasici.
Încadrare în curent/mișcare/orientare literară
Izvoare-Luceafărul valorifică idei din basmul FATA DIN GRĂDINA DE AUR;
-Valorifică surse mitologice și izvoare filosofice (despre antinomiile dintre omul de geniu și
omul de rând).
Aparține romantismului prin:
-temă;
-amestecul genurilor;
-suprapunerea terestrului cu cosmicul;
-ridicarea problematicii geniului în raport cu lumea, cu iubirea și cu cunoașterea.
Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm, care devine
pretext pentru reflecția filosofică.
Iubirea se prezintă în diverse ipostaze sau tipare:
-terestră (cuplul Cătălin și Cătălina);
-cosmică (fata de împărat și luceafăr).
Prezentarea a două imagini artistice/idei poetice
Tema iubirii este evidențiată prin prezența omului de geniu, zborul spre primordial pentru
împlinirea dragostei, dar și prin aspectele fabuloase ale naturii terestre și cosmice.
Motivele romantice de la începutul poemului-luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda,
susțin atmosfera de contemplație și de reverie.
Viziunea despre lume: omenirea este văzută ca fiind ceva meschin, pentru care omul de geniu
nu trebuie să renunțe la nemurirea conferită de statutul său.
-se evidențiază superficialitatea pământenilor, dar și faptul că aceștia nu își pot depăși condiția.
-viziunea subiectivă.
Elemente ale textului poetic
Titlul face referire la un astru ceresc;
-trimite la motivul central al textului;
-susține alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume;
-unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare, și altul grecesc, al lui Hyperion,
sugerând natura dublă a personajului romantic.
Compozițional-patru părți; simetrie compozițională, romantică: opoziția planului cosmic cu cel
terestru.
-în prima și în ultima parte, cele două planuri, terestru și cosmic, interferează;
-partea a doua-consacrată planului terestru, prezentând iubirea umană;
-a treia-planul cosmic, unde Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate
da curs rugăminții de a-l transforma în muritor.
Incipitul poemului:
-romantic, dezvăluie o perspectivă mitică, atemporală;
-specific basmului;
-cadrul abstract este umanizat;
-portretul fetei de împărat realizat prin superlativul absolut de factură populară.
Primul tablou-prezintă iubirea imposibilă dintre fata de împărat și luceafăr:
-izolarea și singurătatea accentuează predispoziția la reverie;
-în vis, fata frumoasă de împărat se îndrăgostește de luceafăr;
-invocația fetei are drept consecință întruparea astrului într-o ipostază angelică prima dată,
apoi în ipostaza demonică.
Relațiile de simetrie se evidențiază prin invocațiile fetei de împărat către Luceafăr, prin
metamorfozele acestuia, dar și prin refuzurile fetei.
Al doilea tablou, concentrat în planu terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre
doi pământeni-Cătălin și Cătălina.
-primind un nume individualizator, fata de împărat își pierde unicitatea;
-idila se desfășoară în termenii terestrului, cei doi alcătuind un cuplu compatibil;
Tabloul al treilea-asociază motivul călătoriei interstelare, ilustrat în zborul Luceafărului către
Demiurg și motivul perisabilității fiintei umane.
-dialogul cu Demiurgul și refuzul acestuia;
-relația de opoziție între cele două lumi, incompatibilitatea dintre omul de rând și omul de
geniu.
Finalul propune un nou dialog cosmic-terestru.
-iubirea terestră, simbolizată prin cuplul Cătălin-Cătălina, se împlinește într-un cadru romantic
specific;
-Luceafărul rămâne în sfera proprie, dincolo de mărginirea umană, care nu poate să-și
depășească limitele și nu poate realiza în afara spațiului propriu.
Figura de stil dominantă: antiteza;
Prozodia: 98 de catrene, cu măsura de 7-8 silabe, cu rimă încrucișată și cu rim iambic.
Concluzia:
-tema romantică a condiției omului de geniu și viziunea despre lume-relevă limitarea omului de
rând la viața de muritor și condiția celui superior;
-condiția geniului NEMURITOR ȘI RECE dobândește conotații tragice în acest poem al unei
iubiri imposibile și al singurătății absolute a celui condamnat la nemurire;
-,,iubirea este leagăn de gingășii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viața speței cu toate
deliciile de ordin sufletesc, superior” (G. Călinescu)
MOARA CU NOROC – IOAN SLAVICI
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică
este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de
curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume
cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ”Moara cu noroc” (Novele din
popor, 1881)
(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-povestea
cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului principal…
De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră, accentul
cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o viață ce se
desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .)
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță, care
trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin
intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică.
Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. De
asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională închisă. Nuvela
începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice: ”Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; ”
Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!”
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba
statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra
conflictului interior al personajului principal.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce
are loc în capitolul V.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul ales,
cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile obținute
aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost
pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului
central, deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se
îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
În ceea ce privește compoziția și tehnica narativă se observă că opera are o compoziție clasică,
tipic realistă, o structură rotundă, iarrelatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la
persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Relația de simetrie este dată de
incipitul nuvelei care are un prolog care-i aparține bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment
pentru Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a
fost dată!…”
Ca orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară,
concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal concret și bine definit, derulându-se pe
durata unui an-de la Sfântul Gheorghe până la Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru
apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea Mare, și respectând momentele tradiționale
ale suboectului literar. Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat
pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”.
Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă echilibrul
interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul unor
fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre noi în
momentul în care aspirăm la imposibil.
POVESTEA LUI HARAP-ALB – ION CREANGĂ
-basmul cult, realistParticularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă
-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă.
-Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă,
obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar
căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. De pildă, în basmul cult,
viziunea despre lume porneşte de la o anumită realitate obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi
o notă de subiectivitate aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în
fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară
basm cult
-Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane
care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise.
-,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață
prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
-este un basm cult prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe,
amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități
excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea
fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
-Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor:
craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este
aspru, cârcotaș. De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e
umanizat și localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și
relația dintre protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
-Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu
victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman). Un
prim episodilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol
ambivalent al vieții și al morții. Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului.
-Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului
devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu).
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
-Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă
(Alb).
-Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un narator
obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
-Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică era
odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Concluzia
-Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de
formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra
realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate
manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin
folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi
prin oralitate.
ENIGMA OTILIEI – GEORGE CĂLINESCU
-romanul interbelic, realist-balzacian, obiectiv,
modern,,Enigma Otiliei”a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea; articol
din presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a autorului,
observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii; tehnica
detaliului semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.
Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-reflectarea
poliedrică; comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .O secvenţă sugestivă
o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe cei doi orfani (Otilia
şi Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”, de asemenea, se reliefează și
răutatea surorii lui Costache si intentia pe care aceasta o are. Dorește să-l determine pe
Costache să nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stanica pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de
apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o
părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul desemnează misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a
purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje
care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile
moderne de construcţie: reflectarea poliedrică: ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”
(Aurica), ,,fe-fe-ţiţa moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută(Felix), ,,o partidă bună”
(Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este Weissmann ,,Orice femeie
care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă.
Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește’’,
iar colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră’’, dar și prin
comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei
prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la persoana a
treia, el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache).
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o seară de
la începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş Costache”,
prezintă personajele, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul se
găseşte în simetrie prin răspunsul de Costache la venirea lui Felix : ,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora
aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache şi
Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la
Bucureşti pentru a studia Medicina A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea
averii bătrânului, este clanul Tulea. Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi
interior ( zbuciumul lui Felix) priveşte rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol
pentru iubirea Otiliei.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care dezvoltă
subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de Felix
Sima. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de
străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Intrigase dezvoltă
pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar pe de altă parte,
este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea bătrânului avar este
un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu
pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte să
moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră
pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El
încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenţionând să-i
construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş Costache nu se
realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor, bătrânul este
lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă
un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii,
îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului. Moartea
lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de Stanică Ratiu, ginerele Aglaei, care
urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe
Otilia.
Planul formării tânărului Felix, stud…